luni, 24 octombrie 2011

De-a BDeaua-n lucru

Anul ăsta, la workshopurile BD din Cluj, Zalău, ulterior in Kosovo, am tot desenat, etapă cu etapă, ce voiam de la grupurile de lucru. Până la urmă s-a adunat un teanc de planşe, făcute cam în grabă, în timp ce încercam să vorbesc cât de cât coerent. Acum, cineva din Serbia care pregăteşte un workshop de acelaşi gen, m-a rugat să sistematizez materialul şi să-i adaug un text explicativ. Zis şi făcut. Scris şi desenat. Şi-acum, că e gata, parcă nu-mi vine să-l îngrop într-un dosar.

Am dezvoltat un plan de lucru în 10 etape, că aşa mi s-a părut logic. De mers, a mers.

Nu zic că-i ideal, nici perfect, nici pe departe complet . Poate nici măcar mediocru, ţinând cont de faptul că se adresa unui public aflat, în marea lui majoritate, la prima experienţă BD din altă postură decât cea de cititor. Dar poate fi un punct de plecare pentru alte dezvoltări, aşa că-l postez aici şi pe blogul Clubului de Comics
Cui îi place, să se servească cu idei şi materiale şi să dea-napoi sugestii, reclamaţii, osanale şi lacrimi de veneraţie. 

Step 1: The basics of comics. Try to make clear that what we do is using the space (paper) to express time (stories, actions, events). We also use a static medium (image) to show dynamic stuff. We can’t do it without the (unconscious and sometimes unwilling) help of the reader.

We use panels to isolate MOMENTS of the story. The movement, or what happens between these moments is BETWEEN the panels, in the white space. The reader completes the story by jumping from panel to panel and filling the spaces between.
Usually, the moments between panel A and B are shown in movies or animation. When we see A and B, we intuitively understand the motion between them.

The first panel in a story is called an establishing panel, because it shows the place or/and time of the story. Usually it’s large and has the necessary elements to give an idea about place and time (castle, cross, Fritz and a date = Middle Age, Christian country, German). Same thing with the spaceship or the Tyrannosaurus). They're the first markers of the story. Secondary markers or tags will appear later: elements you place inside the panels to create an atmosphere (kitchen, bedroom, barber's shop, supermarket, town or village, ethnic, folkloric or historical items. Once you've placed them, you just repeat them from time tot time, when you return to the place, remind the reader where you are. So you don't have to draw the whole kitchen again; just show the coffee machine in a corner and that's enough).

Step 2. Types of panels. Wide or high, we use them acoording to their content, to what we want to show inside. Don’t use a high panel for a wide landscape – you'll lose space.
The straight-lined panels show real things. The curved margins are for imaginary things.

 2”. Points of view. This is a very schematic presentation of two movie techniques: perspective and distance. You have to show either large and wide spaces, or small or very close details. The PoV also produces emotional effects, when you draw/see the vilain from a wormhole perspective, or you get very close to the character’s eyes.

 Step 3. Your hero. I used this to show the kids how to draw simple figures, which have personnality (the classical ball trick). Basic figures, shape variations in human and animal forms. Let them play a whole day with it.

 Step 4. Expressions. If you draw on 10 panels the same two girls, talking, with the same faces and same position, you lose the reader. He’ll close the book and throw it away. So you use their face and body to show what they feel, to involve the reader in the dialogue and in the action.
I’ve done some juggling, clowning, theatre and pantomima workshops, just to learn to exaggerate the face and body language. I also teach my students to uste their faces and bodies to show emotions. (try this: call a child in front of the others, and ask another to command: Happiness! Sadness! Surprise! Pain! And if the “actor” isn’t able to impres the public, or if the “commander” isn’t happy with the expression, let him, the “comander” to get in the middle and do it right. So he becomes the “actor” and someone else will command. This is VERY funny!!!! They love it!!!
So, back to business. In a simple face, we have three main horizontal lines: eyebrows, eyes and mouth. Play with their position, see what it happens. Then ask the students do draw sadness, surprise, anger, pain and so on.

 Step 5: same for the body. Let the students come in the middle and express fatigue, force, sadness, ONLY with their bodies, and let the “public” guess what the actor has shown. Then let them draw attitudes or movements. How do you carry a flower? What effort does it take? How about a big stone? Or pushing a car? Trying to hold a big dog who has just seen a cat? Let them draw exaggerated, funny attitudes – a bird losing its beak, a hungry dog with extended tongue, a human jumping out of fear.

 Step 6. Attitude and motion. Continue from static to dynamic attitudes: running, climbing, carrying luggages, picking up flowers. Exaggerate and make fun.

In comics, we use motion lines to show the direction and speed of a motion. You can multiply the edges of a shape to create the illusion of movement, draw small dust clouds on the street, sweat or tears, etc.

And don’t forget the special effects that stand for sounds, light, heat, frost, jumps, hits and kicks.

 Step 7. oh. Here’s the politically incorrect page. These are the ancestors of the Emoticons: small symbols of anger, revenge, curses and insults and all the F-words which your mama wouldn't like to hear you saying. Use with care.


 Step 8 and 9.  The objects. If you draw realistic comics, you’ll unfortunately have to draw things as they are. If you also want some fun, you can caricature objects, just as you do with humans or animals. Take a rectangular shape (house, door, table, window) and play with its angles, edges and corners. You may find a comic shape that passes to your character drawing style.

 Step 10. Now we get to the serious stuff.

  1. Take an idea, a word. Let the students write words on small paper pieces, fold them, put them into a hat, shake well and pick one. That’s it. You have your start.
  2. Make a short sentence out of the basic idea. In the comics club I play in, we chose “An Unexpected Message”, so this is the structure I’ll show here.
  3. Take every word of the sentence, see what you can make out of it. Search all the possibilities; so you’ll give your students more options. See the plan.
  4. Make a short plan, one sentence for each important phase of the story – later, maybe this sentence will cover a whole page. Play with the moments: place the message in the beginning of the story, in the middle or in the end. See what it changes, what effects it has. The message in the beginning may cause a problem, and you’ll use the rest of the story to find the solution. Or, everything can be well until the middle, then comes the message and brings a change, to the good or the bad. As well, you can start with a situation, good or bad, develop it until the end, where the message brings the ultimate answer or the final doom.
  5. Here’s to think about how long the story will be. Start small, 2-3-4 pages. Don’t plan too much, or it’ll get out of control.
  6. Add details to each sentence, let it grow. Make your story at the same time in writing and in drawing. As soon as you have developed an idea, find the right panel for it, and the right place in the page for that panel, draw small page thumbnails, see how the panels fit in.
  7. VERY IMPORTANT: in the last panel of each page, leave an open situation. Make the reader want to turn the page and see what’s next.
  8. Meanwhile, make sketches about the caracters’ attitude, expressions, gestures and actions. Get used to them, so that you can keep them the same appearance in all the panels, in different expressions, attitudes or actions.
  9. Find a smart end, unexpected, dramatic, ass-kicking (oops! sorry). Try to keep it secret until the last panel.
GOOD LUCK! Oh, and get to work, lazy bastards!

duminică, 23 octombrie 2011

La broaşte

Din nou la ilustraţii de carte, că m-am dat destul prin Europa anul ăsta. De data asta, schiţe, că mă tot întreabă câte unul-altul despre schiţele în creion. Pe bună dreptate pe undeva, că multe dintre ele arată mai bine decât desenul final.  Deci, Broscuţa fermecată, copyright editura Teopiticot, Timişoara.

 Normal că o să mai apară modificări pe parcurs, dar rezultatul final nu-l mai postez aici. Urmăriţi cartea, dacă vreţi să vedeţi ce-a ieşit.

luni, 17 octombrie 2011

Prizren, 9. Comics Festival, Kosovo: Jurnal de dus-întors

 ...din care tocmai am revenit. E complicat să ajungi în Prizren (tren Cluj-Timişoara, 6 ore; noapte pierdută în Timişoara, 7 ore; tren spre Belgrad plus popasuri de frontiera, 4 ore; aşteptat în Belgrad după autobuz, 6 ore; autobuz Belgrad-Prizren, 8 ore; în total, un secol), dar, dacă tot faci drumul, află c-a meritat.

Oraşul e vechi (atestat în secolul XIV, dar are ruine din vremea Imperiului roman şi semne de ocupaţie continuă, deşi destul  de agitată, de atunci încoace) şi  mic (cam 130.000 locuitori), însă are 42 de moschei, probabil câte una pe fiecare stradă. Fără ele ar arăta ca o felie de Elveţia, populată cu albanezi şi condimentată cu aburi de kebap (la ei acolo aşa se scrie, deci rămânem în culoarea locală).

Bun, acum se pune problema: ce-am căutat eu acolo, în culoarea lor locală? ...Promisesem prin '99 că încerc s-ajung la festivalul lor BD. Anul trecut în octombrie am tras chiulul prin Franţa; anul ăsta l-am reîntâlnit în Leskovac, Serbia, pe Gani Sunduri, sufletul şi motorul acestui festival, şi n-a mai fost chip să scap (mă rog, eu am un principiu de interacţiune socială: când cineva te invită undeva şi plăteşte drum, casă, masă, băutură şi alte chestii, nu refuzi. Punct şi gata. E un principiu foarte ferm şi, dacă nu vă place, vorba lui Woody Allen, mai am şi altele, la fel de ferme, ca să aveţi de unde alege).

Expoziţia şi momentele festiv-oficiale ale festivalului se ţin în Hamam - baia publică a oraşului. Nu vă speriaţi, n-am apărut la TVurile locale în izmene & jacuzzi. E vorba de baia construită de otomani, şi prima etapă a călătoriei în timp de care ziceam în titlu. Actualmente monument istoric. În curând ruină, dacă nu face cineva ceva.

O clădire superbă pe dinafară şi uimitoare pe dinăuntru. Cine-a fost prin minele din Moria o să aibă o senzaţie de déjà-vu, de care eu nu sunt decât parţial responsabil. Restul e atmosferă, lumină şi istorie.

 ...şi dezinteresul programat al comuniştilor din Iugoslavia, evident.


Pe scurt, e clar că nu-mi puteam dori un fundal mai potrivit pentru Greuceanu sau ilustraţiile pentru basme. În cele două mari camere centrale ale Hammamului au fost expuse lucrările, tot acolo filmări, interviuri, ateliere. Lume bună, nimic de zis, atât din zonă (Albania, Croaţia, Macedonia, Muntenegru), de ceva mai depărtişor (Italia, Turcia, România, bunăoară) şi chiar de foarte departe (SUA, Brazilia, Japonia). Un fel de forţă multinaţională paralelă cu cea de afară - pentru că oraşul şi regiunea sunt pline de trupe KFOR. Numai că noi nu pacea veniserăm s-o menţinem, ci buna dispoziţie şi marea familie de peste tot a maniacilor creionului.

Acu', normal că eu, ca tot rumânu' care se respectă, am ajuns sâmbătă, când a avut loc deschiderea oficială a festivalului, dar pe la miezul nopţii. Descălecasem eu în Belgrad la timp, sâmbătă dimineaţa pe la 10, după o întârziere decentă a trenului, de nici două ore, şi mă bucuram anticipat că nu-i mult de aşteptat până la autobuzul de ora 12, care m-ar fi lăsat în Prizren numa' bine pentru berea de seară...
...Asta înseamnă să-ţi faci planuri fără să-ntrebi hazardul. Care-ţi poate transmite, prin gura unei funcţionare de ghişeu, tot felul de chestii, gen "sâmbăta n-avem autobuz la 12, singura posibilitate e ăla de ora 16.30, vă convine?" parc-ai putea spune "nu". Mai ales că nici a doua zi, duminică, n-aveau autobuz de ora 12. Poate nici de 16.30, cine ştie?
Până la urmă nici n-a fost rău: am câştigat o plimbare de 6 ore prin Belgrad, pe căldură, cu rucsacu-n spate. Laser, frate.
În fine, ziceam de miezul nopţii. Am ajuns. Ţeapăn. Cine-a stat 8 ore într-un bus regional ştie ce zic. Aşa că direct la hotel m-am lăsat dus, fără să întreb pe unde benchetuiesc ceilalţi. Apropo de hotel, uite o soluţie interesantă pentru compactarea camerei şi dependinţelor:
 Deci, plantezi un cub de termopan într-un sfert de cameră, şi gata! Credeţi sau nu, am locuit în chestia aia. In cameră, adică, nu în toaletă. Adică.... în fine, s-o lăsăm baltă. Din fericire, era cameră single. M-am convins că aceeaşi instalaţie funcţiona şi în camere cu 3-4 paturi.  ... Don't ask.

A doua zi am dat de lume. Invitat special, Mauro Laurenti, artist al editurii Sergio Bonelli, Milano. Răspunde de serialul Zagor (mare succes la ei acolo, zero la noi, adorat în ex-Iugoslavia). Super flăcău: umor, bună dispoziţie, exuberant, comunicativ, talent cu caru'. Aici, in poze, cu dl. Gani Sunduri, organizatorul, animatorul şi sufletul festivalului, şi cu subsemnatu'.

Apoi, Kan Takahama, venită din Japonia. Lucrează pentru edituri din Franţa, publică manga la ea acasă. Incredibil de modestă, talentată, amabilă şi voioasă.
Frida Bünzli şi Pascal Habegger (Elveţia), Gerta Oparaku (Albania), Vane şi Tome Trajkov, Darko Bogdanov şi Igor Jovcevski (Macedonia), câţiva artişti din Turcia care au trimis numai desene - ce-i drept, numai desene fără artişti au sosit şi din USA, şi din Taiwan sau Hong Kong. Majoritatea a fost însă formată din localnici şi vecini.

Bun, acum activitatea prorpiu-zisă. Două săli mari de Hamam cu pereţii tapetaţi cu planşe, deschidere oficială la care eu n-am ajuns, lume bună, muzică, dans, antren, desen, autografe, interviuri (de-astea am mai prins şi eu, a doua zi). Ce să mai zic, cam şţtiţi şi voi ce fac desenatorii când se-adună mai mulţi la un loc şi scapă de sub supraveghere responsabilă.

Trec peste mic-dejunuri, bancuri la masă, tachinerii şi meniuri specifice (în ce priveşte burek, döner, falafel, ceai, baclava, sarailie, ceai, bere albaneză, ceai, coniac albanez, ceai, vin albanez, ceai, preparate oarecum potabile pe bază de lapte acru, iaurt, făină şi sare, şi din nou ceai, mi-am îndeplinit norma pe următoarea sută de ani. Gata! - până data viitoare, desigur).

Comunitatea BD din Kosovo e mică şi destul de incipientă încât să funcţioneze în principal pe bază de bunăvoinţă şi de combinaţii între BD şi caricatură, presă şi scoală, producţii locale şi importuri. Dar cel puţin funcţionează, ceea ce ne doresc şi nouă... Există la ei o efervescenţă, o emulaţie, care la noi au devenit de mult - şi fără motiv, presupunând că ar exista motive pentru aşa ceva - infatuare, plafonare, formalism şi blazare. Pe cât de bucuroşi citesc BD italiană şi spaniolă tradusă în sârbă, pe atât de entuziaşti se reped să cumpere producţie autohtonă sau să deseneze stângaci şi naiv, să tragă cu ochiul la foaia altuia, să pună întrebări şi să accepte critici. A, şi să meargă în vizită la vecinii din Serbia, Macedonia, Muntenegru sau Albania, bucurându-se de ceea ce văd acolo, fără invidie şi fără ranchiuna aia care te face să încerci să micşorezi cu orice preţ meritele "adversarului". Mă tem că, cu toată integrarea europeană, până să ne merităm integrarea în Balcani o să mai dureze...

OK, apoi am şters-o să investigăm oraşul. Are un iz ciudat, un amestec în proporţii nedefinite de staţiune elveţiană, bazar turcesc şi port la Mediterana (care e mult prea departe pentru asta). Observaţi numai străduţele înguste, arhitectura (restaurată) în stil otoman şi căsuţele înghesuite. O bijuterie, ce mai.
Sunt piaţete sau colţuri de stradă care te aruncă patru sute de ani în urmă. Nu m-aş fi mirat să văd spahii de gardă la porţile unora din clădirile asta (foste agii, notariate sau care private otomane).

Întâlniri de gradul II (1). Una din cele mai mari moschei din Prizren -  a doua ca mărime, de fapt, şi prima ca volum sonor dacă te prinde prin apropiere ora vreuneia din cele 5 rugăciuni zilnice, când din difuzoare urlă vocea înregistrată a muezzinului care cheamă dreptcredincioşii la moschee sau geamie. E adevărat (aici, adică) că dreptcredincioşii nu se deranjează, dacă momentul respectiv - mai ales seara - i-a prins la restaurant, c-o bere albaneză în faţă şi-o ţigară în gură (inclusiv femeile, Allah să le binecuvânteze). E moscheea lui Sinan Paşa, construită din banii lui ("aici sunt banii dumneavoastră" ar fi putut suna lozinca de-acum 400 de ani adresată valahilor), bombardată şi distrusă în '91, apoi reconstruită, tot cu bani turceşti. Adică tot ai dumneavoastră pe undeva, dacă m-am făcut bine înţeles.
Pe scurt, se impunea o revanşă istorică. Deci am decis să-l calc pe Sinan Paşa la el în moschee. Zis şi călcat. Construcţia e superbă, şi pe dinafară şi pe dinăuntru, după cum puteţi aprecia şi fără să vă bat eu la cap.
 Întâlniri de gradul II (2). Cu asta, ziceam eu, e-n regulă cu revanşa istorică românească. Dar Allah a decis altfel. La 42 de moschei şi geamii, cum ziceam, sunt şi trei biserici ortodoxe şi una catolică, o bazilică veche tot de vreo 400 de ani. De biserici ortodoxe am parte îndeajuns în ţară, Domnul fie lăudat, aşa că am dat buzna ca turcu' în cea catolică. Unde, pe cine credeţi că găsesc, într-o reprezentare iconică de gradul 2, (mai întâi sculptat şi apoi pictat, sau invers, pictura unei sculpturi) cum ar zice un prof de semiotică pe care încă-l mai ţin minte?
 ...ha, ha, nu-i ăsta, dar nu m-am putut abţine. Ăsta e Georgius Kastriota, Primus Princeps Albaniae 1443-1467. Pentru prieteni, Skanderbeg, primul rege al Albaniei şi de turci mare caftitoriu. De reţinut, pentru ceea ce urmează.
 Ăsta-i, frate! Se vede, sau să vă fac un desen? Iohannes de Hunyad, Gubernator et Dux Hungariae, Pugnavit cum Kastriota k(?)ontra Turcos in Kosowo 1456. A luptat, care va-s-zică, împreună cu Skanderbeg contra turcilor, în Kosovo...
Tareeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee! Hai să trăieşti, nene Iancule.

De-acum, chiar gata cu revanşele istorice. Hai la bere albaneză. Şi la desenat, că de-aia am ajuns aici.
 Tot desenând prin Hamam, m-am trezit observat de doi tineri, membri în grupul de gherilă BD al lui Gani. Mi-au plăcut numele lor: Hayat ("viaţă" în turcă) şi Ismajl ("Dumnezeu va asculta" în ebraică), geniale opţiuni pentru nişte albanezi din Kosovo, ex-iugoslavi!!!! ....Amândoi elevi la un liceu de mate-info. Nu m-am putut abţine de la a face pe deşteptul, aşa că s-a lăsat cu un workshop de desen şi BD, întins pe două zile, una de ploaie şi una de soare (cu o noapte cu zăpadă între ele).
Înaintea plecării, am mai dat o tură de Hamam. Chestie de igienă. Şi de resurse, că mi se terminaseră bateriile de la aparatul foto cu o seară înainte. Ocazie bună petru un ultim tur de forţă. De foto, pardon. La grămadă, aşa cum le-am făcut.

....Ei, şi cu asta, gata, am şters-o spre casă. Nu chiar direct, normal (suntem în Balcani totuşi, ce naiba...). Deci: iei frumos un autobuz de noapte din Prizren, te tot trezeşti în timpul nopţii să arăţi paşaportul la unu' şi la altu' (nu c-ai dormi cine ştie ce, numai daca nu cumva poţi face abstracţie de felul în care colonul ţi se întâlneşte cu esofagul timp de 8 ore de hurducături). La 5 jumate ajungi în Belgrad, iar trenul spre Timişoara pleacă abia la 15.50. Laşi frumos rucsacul la bagaje-n gară (1,70 euro pe 24 de ore) şi o iei razna prin oraş, la plimbare. Mergând orbeşte, ca mine, după considerentul că într-un oraş care se respectă: 1) gara e punctul cel mai de jos al oraşului şi 2) dac-o iei perpendicular pe calea ferată ajungi în centru, prima chestie notabilă de care dai cu ochii e fosta ambasadă chineză. Şi să vrei, n-ai cum s-o ignori - probabil asta li s-a întâmplat şi trupelor NATO.
Ca orice oraş din ţările ex-comuniste, Belgradul e un amestec de istorie veche, recentă şi contemporană (dar în asta nu mă bag, că macarale şi basculante aţi văzut cu toţii). Mi-a plăcut convieţuirea între baroc, rococo, Art nouveau, otomanisme şi utilitarisme comuniste.
 Inevitabil, am ajuns şi la Centrul cultural studenţesc, unde a avut loc Festivalul Internaţional de BD la care n-am fost prezent la vremea lui, dar care mi-a adus un premiu din partea revistei Stripoteka. Din expoziţie n-au mai rămas decât lucrările premiate - din care, culmea, nu a mea mi-a plăcut cel mai mult (deşi era cea mai bună, normal!).... asta, care i-a adus lui Aleksa Gajic (Serbia) premiul pentru inventivitate. Nu, serios.
 In biroul organizatorilor festivalului am avut plăcerea să-i întâlnesc pe Milosav (Miki) Pjescic, editorul festivalului, pe Bojan Dukic, responsabilul cu programe internaţionale, şi pe Zoran Tucic, preşedintele juriului de anul acesta. Nişte oameni minunaţi.
Miki Pjescic
Zoran, Miki & Bojan

 Evident, eu nu-s prin poze, dintr.un cumul de obiceiuri proaste. În primul rând, eu am prostul obicei de a sta în spatele aparatului când fac fotografii, şi apoi el are prostul obicei de  a face poze numai în faţă.
Bun. Cafele, sucuri, pupat toată lumea, gară şi acasă. Ba, încă nu. Pentru că băeţii noştri de la frontieră se apucă să dezmembreze trenul şi să-l reasambleze (adresez pe această cale un apel Direcţiei generale a vămilor: nu le puteţi, dom'le, cumpăra câte un set LEGO?) astfel încât în loc să ajungi în Timişoara la 21.15, nimereşti acolo abia la 22.30, suficient cât să te uiţi în lungul şinelor, a pagubă, după trenul spre Cluj, care a plecat la 21.45. Iar următorul e abia a doua zi, la 5.50 ....

PS târziu.: oh, fir-ar.  Comentariul lui Costel mi-a amintit caricatura pe care i-am facut-o lui Mauro, pe furate, cand era ocupat cu desenatul. Intre timp i-am trimis-o. O adaug aici, cu jena de rigoare.